Am petrecut perioade variabile de timp în Sulina, vară de vară, începând din 2006 până în 2021. Un teren lung, neconturat clar, și nefinanțat – cu excepția primilor ani – și cei mai prolifici, de altfel. Privind în urmă, experiența terenului antropologic la Sulina a fost, pentru mine, un soi de coming of age, de la doctoranda timidă care făcea primele interviuri acum 15 ani, la antropoloaga matură care s-a întors vara trecută cu o echipă de la National Geographic pe terenul meu. Interesul pentru acest loc a rămas o constantă, în paralel cu cariera mea universitară, cu alte proiecte și interese de cercetare. Terenul la Sulina a reprezentat, între altele, contextul și catalizatorul multor dileme legate de sensul, limitele și riscurile cercetării sociale, pe care le-am împărtășit cu studenții mei la cursurile de metodologie calitativă; altfel, terenul antropologic este o experiență cât se poate de intimă și de personală, și prea puțin predictibilă. Mi-aș dori să reflectez retrospectiv, în acest text, la experiența profund formatoare a terenului, la provocările metodologice aferente, la relația noastră ca cercetători cu informanții/intervievații noștri, la valențele și valoarea antropologiei clasice (dificilă, epuizantă și cronofagă) în era softurilor sofisticate de analiză și a proiectelor fast-forward.În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Oana Hajoshttps://antropedia.com/sfertulacademic/petruta-teampau-sulina-domnului-zachis-si-a-mea/