În 2018, la începutul studiilor doctorale, mi-am dorit să înțeleg cum se vede învățarea școlară dinspre elevii cu status socio-economic scăzut. Am fost ghidată către ultimul etaj, la clasa elevilor „dezavantajați”, să-i spunem Z, și am rămas acolo 2 săptămâni. În acest timp profesorii și elevii m-au avertizat în repetate rânduri că Z este clasa elevilor „obraznici” și „dezinteresați” sau „leneși”. Contrar acestor etichete, observarea la clasă și interviurile mi-au arătat că elevii din clasa Z au convingerea că școala este importantă. De asemenea, ei cunosc așteptările profesorilor: să fie urmăriți vizual, să ridice mâna, să dea răspunsuri corecte și să rezolve sarcinile primite. Însă, pentru că nu reușesc să le reconcilieze cu nevoile lor de comunicare, recunoaștere sau odihnă, se prezintă ca „obraznici” și „leneși”. Învățarea este pentru ei un act individual, depinde numai de ei, cu puține excepții, elevii nu revendică sprijinul profesorilor. Însă, această nevoie există și reiese implicit din aprecierea lor față de profesorii care le oferă explicații repetate și accesibile, folosesc jocuri și alte mnemotehnici, care îi apreciază și față de care se simt în siguranță să ceară ajutorul. Astfel, acest studiu de caz sugerează că elevii din clasa Z și-au însușit discursul deficitar al profesorilor, își reprezintă învățarea ca un act mai degrabă individual și își consideră nevoile, inclusiv cele de sprijin în învățare, ca neîndreptățite. Elevii opun rezistență la lecții, dar auto-reprezentările lor nu contestă autoritatea pedagogică, ci dezvăluie eforturile lor de autodisciplinare, confirmându-se potențialul de inculcare și excluziune al acțiunii pedagogice (Bourdieu și Passeron, 1978).*În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Roma Gavrilăhttps://antropedia.com/sfertulacademic/octavia-bors-georgescu-scoala-e-ok-noi-avem-o-problema/